Desi realitatea zilelor noastre este ingrijoratoare in ceea ce  priveste implicarea copiilor in diverse activitati sportive, totusi  speram  la o schimbare a perceptiei, vis a vis de rolul si importanta  educatiei sportive, in contextul general al formarii viitorului adult, in momentul in care vedem copiii, de diferite varste, alaturi de parintii lor, indreptandu-se catre bazele sportive de antrenament . Fiecare are visul lui. Daca la inceput, cei mici  merg  pentru a  se  juca, a explora, a socializa, a invata principiile generale ale vietii sportive, ulterior, cand cresc, identitatea sportiva devine mai puternica, vor participa la antrenamente mult mai structurate, centrate pe dezvoltarea aptitudinilor specifice, competitiile devenind mult mai solicitante. Cu trecerea timpului, acei mici invatacei ajung sa devina experti in sportul pe care il practica ,avand o puternica identitate competitiva.  Contextul social care influenteaza  implicarea si participarea copiilor la activitati sportive,  este format din mediul familial, copil, antrenori, profesori. In acest articol ne vom focaliza atentia asupra climatului familial, realizand  o analiza comparativa intre functionalitatea si disfunctionalitatea lui precum si  impactul asupra dezvoltarii copilului, urmand ca, pe viitor, sa analizam si ceilalti factori sociali. Parintii sunt primii profesori ai copilului. Mediul familial constituie cadrul in care se petrece socializarea primara a copilului,contextul in care acesta are experienta contactului cu anumite norme ,valori si modele pe care va incerca sa le inteleaga, sa si le apropie si sa si le interiorizeze.(Golu, F.,2015). Primii ani de viata reprezinta o perioada in care copilul este dependent de parinti, aceasta reprezentand o etapa importanta in dezvoltarea sa, deoarece in aceasta perioada, sunt dobandite principalele motivatii si deprinderi ale viitorului adult. Familia reprezinta mediul  in care copilul se naste, se dezvolta si se formeaza, rolul central fiind acela de a asigurara  conditiile necesare trecerii  prin stadiile de dezvoltare, care stau la baza structurarii personalitatii individului. Avand rolul de a pune bazele formarii personaltatii individuale, familia influenteaza hotarator si cariera sportiva, prin stimularea sau franarea interesului si motivatiei(Epuran, Holdevici, 2001). In zilele noastre, tatii sunt mai interesati si mai implicati in cresterea copilului decat generatiile trecute, existand chiar si o constiinta paterna si un atasament patern. (Lamb, 1979, in Kaplan, 1986).Daca mamele sunt mai degraba preocupate de ingrijirea copilului, tatilor le revine sarcina jocului.(Golu, F.,2015).

 Familia reprezinta,  pentru copil, structura socio-afectiva securizanta, climatul familial este cel care ofera siguranta,afectiune, sustinere. Acesta constituie o  atmosfera prielnica pentru o dezvoltare normala si echilbrata. Un studiu realizat de McCarthy, Jones și Clark-Carter (2008),in urma caruia au fost  investigate sursele de satisfactie raportate de catre participantii la sportul pentru juniori, a constatat ca implicarea parentala pozitiva a fost unul dintre cele mai frecvente raspunsuri date de catre tinerii sportivi. Acest lucru demonstreaza faptul ca, atunci cand copiii percep implicarea parintilor in sport ca fiind pozitiva, exista probabilitatea  sa se bucure mai mult de experienta lor sportiva. Mai mult decat atat, in ceea ce priveste dezvoltarea copilului, atitudinea parentala pozitiva poate contribui la dezvoltarea unor abilitati importante cum ar fi: stima de sine, motivatia, abilitatile sociale. S-a dovedit ca  aceste abilitati valoroase, invatate din sport, pot facilita dezvoltarea  si in alte domenii ale vietii, cum ar fi activitatile scolare și extra-curriculare (Jones & Lavallée, 2009). Parintii ar trebui sa aiba un rol activ in sprijinirea si dezvoltarea copilului  in plan sportiv, oferind,in mod neconditionat, sustinere emotionala, feedback pozitiv, disponibilitate in  a-si sacrifica timp, avand abilitatea de a-l  percepe  in mod realist si de a avea  asteptari realiste in ceea ce-l priveste, ajutandu-l sa vorbeasca despre experientele lui cu antrenorul, cu ceilalti membri ai echipei,despre modul  cum sa gestioneze experientele sportive (si nu numai), atat cele pozitive, cat si cele negative, in crearea unor experiente emotionale corective.

 Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat, in care sa se simta in siguranta. Acest lucru este posibil doar daca parintii sunt atenti la nevoile copilului, daca dau dovada de intelegere, sunt calmi si afectuosi, se ocupa de educatia lor, se implica in activitatile desfasurate de copil, dau dovada de fermitate, sunt capabili sa stabileasca limite. Bruce Perry (2002) formuleaza nevoile umane pentru o dezvoltare normala astfel:

• nevoia de continuitate (sa nu apara rupturi in viata cum ar fi: separari, distrugerea brusca a ambientului etc),
• nevoia de predictibilitate (o previzibilitate a ceea ce urmeaza sa se desfasoare in viitorul imediat, dar si planuri de viata pe termen lung)
• nevoia de dragoste

Ana Muntean  prezinta, in lucrarea sa, cele 4 mari categorii de nevoi emotionale si anume:

• nevoia de dragoste si securitate reprezinta cea mai importanta nevoie la varsta mica,oferind baza viitoarelor relatii sociale cu prietenii, colegii, cu propria familie, mai tarziu. Satisfacerea nevoii de  dragoste ii ofera securitate copilului in sanul familiei, sentimentul sigurantei si increderii in ceilalti, iar, mai tarziu, dezvoltarea increderii in sine.  Pentru a creste si a se dezvolta armonios, copilul trebuie sa stie ca este ferit de pericol, de necunoscut, ca mediul in care creste ii ofera siguranta si putere.
• nevoia de experiente noi, de stimulare-experientele sunt necesare pentru dezvoltarea cognitiva. Experientele noi ale copilului vor fi traite in combinatie cu orarul si cu rutinele clare ale vietii familiei, care dau predictibilitate si continuitate vietii. Viata stabila a familiei inseamna continuitate intre trecut, prezent si viitor, ceea ce genereaza sentimentul de identitate.
• nevoia de recunoastere a capacitatilor si nevoia de a fi apreciat-este foarte important ca incurajarile  si solicitarile  adultilor sa fie in acord cu capacitatile copilului, cu etapa de dezvoltare a copilului, nivelul optim de dificultate a sarcinii fiind atunci cand trairea succesului de catre copil este posibila , cu un efort rezonabil.
• nevoia de responsabilitati:cresterea independentei copilului-daca stadiile dezvoltarii copilului, care cer responsabilitati, sunt bine valorizate de cei din jurul copilului,la maturitate, individul va fi capabil sa-si asume responsablitati. Asumandu-si responsabilitati, copilul invata reguli. Parintele va juca rolul de expert, ghid sau partener, in functie de varsta si maturitatea copilului, de exemplu, la varsta adolescentei, parintele va trebui sa-i ofere copilului sprijin afectiv, dar si posibilitatea de a lua decizii si de a-si asuma consecintele faptelor sale.

 Calitatea mediului social si a interactiunilor copilului cu cei care il ingrjesc, precum si masura in care ei vor sti sa satisfaca nevoile copilului vor determina personalitatea, starea de confort psihologic si eficienta integrarii psihosociale ale acestuia. Cand aceste nevoi sunt neglijate ori satisfacerea lor neglijeaza nevoia de limite si nu sunt insotite de o educatie a autocontrolului,a planificarii, apar tineri impulsivi,incapabili de a lucra, de a depune efort pentru ceea ce-si doresc, nerecunoscand drepturile celorlalti, iresponsabili. (Muntean , A.,2009).

 In cresterea autonomiei copilului, calitatea atasamentului fata de parinti regleaza dorinta si curiozitatea de explorare a copilului. Un pattern de atasament, care nu creeaza siguranta,  duce la franarea dezvoltarii copilului. Familia poate fi definita ca fiind un sistem cibernetic guvernat de reguli, un sistem in interiorul caruia membrii se comporta intr-o maniera previzibila si unde se creeaza relatii permanente, relatii care mentin eficacitatea ei. In interiorul acesteia se creeaza  obiceiuri, rutini in care membrii isi satisfac nevoile  personale si comune. Momentele in care aceste rutini, din diferite motive, nu mai pot functiona sunt momente de criza, iar unul dintre aceste momente il reprezinta separarea sau divortul parintilor.

 In zilele noastre divortul ocupa un loc important în structura sociala, reprezentand o tranzitie a familiei, cu impact substantial asupra fiecarui membru  dar, cu precadere ,asupra copiilor. Despartirea parintilor se afla in fruntea listei de griji din perioada copilariei, fapt deloc surprinzator, avand in  vedere  faptul ca, in ultima perioada, numarul copiilor care trec prin experienta divortului este intr-o continua crestere. Marano(2008) mentioneaza faptul ca impactul separarii/divortului parintilor asupra copiilor depinde de mai multi factori cum ar fi: sexul, varsta copiilor(sunt cercetari care spun ca baietii si copiii aflati la varsta adolescentei ar suferi cel mai mult); prezenta unor modificari in ceea ce priveste  locuinta, schimbarea scolii, a locului de desfasurare a activitatilor extrascolare, a rutinei zilnice; masura in care copilul a fost implicat in conflictul parental; calitatea relatiei avuta de catre copil cu ambii parinti; temperamentul copilului si intensitatea conflictului parental, inainte si dupa divort.

 Destramarea familiei reprezinta, pentru copil, o adevarata criza existentiala care provoaca stres, ingrijorare, indoieli, dezinteres, deprimare. Conflictele si frustrarea declanseaza si mentin anxietatea, ca stare de teama permanenta de necunoscut, de esec, de sanctiune, manifestata ulterior prin actiuni regresive sau agresive. Starea de alerta este insotita de sensibilitate in sfera perceptiei sau a gandirii. Anxietatea, ca aspect dezorganizat al comportamentului sportivului, poate actiona fie in directia ingustarii atentiei (prin focalizare si desconsiderarea altor stimuli), fie prin concentrare inadecvata si raspuns nediferentiat la semnificatia stimulilor. Pe aceasta baza si procesele perceptiv-cognitive vor manifesta tendinta de a-si pastra structura rigida, in detrimentul mobilitatii si flexibilitatii, atat de necesare unei adaptari pe deplin adecvate cerintelor sportive. In acest moment de tensiune, de conflict, caracterizat printr-o experienta generala afectiva intensa, cand trairile capata pregnanta si rezonante afective multiple, printre  aceste trairi afective identificandu-se si emotiile  negative, copilul va ajunge sa fie carentat de cele trei nevoi fundamentale in dezvoltarea umana  normala si anume :-nevoia de continuitate, nevoia de predictibilitate si nevoia de dragoste.

 Dincolo de aceste riscuri, majoritatea copiilor au nevoie de 2-3 ani pentru procesul de readaptare după divortul părintilor (Hetherington & Kelly, 2002). In timp ce aproape toti copiii trăiesc distres datorita divortului parintilor, doar 20-25% sunt la risc pentru a dezvolta probleme emotionale de genul tulburarilor afective, tulburări de anxietate si tulburari de conduita (Emery, 2004). Astfel ,divortul nu-i condamna pe copii la o viata cu probleme și greutati, dar poate determina factori de risc care pot fi cauza a mai multor probleme (Clarke-Stewart & Brentano, 2006). In urma cercetarilor de specialitate se arata ca, la varste diferite, exista riscuri diferite. Astfel, prescolaritatea este o perioada sensibila si importanta pentru dezvoltarea cognitiva, copiii mici avand riscul  pentru a dezvolta o imagine de sine negativa, probleme comportamentale si inabilitate in a forma atasamente și relatii pozitive. Schimbarile cu privire la timpul petrecut de prescolar cu parintii, modificarile cu privire la contextul de viata si programul obisnuit si  mai ales, schimbarile cu privire la starea emotionala a părintilor, pot interfera cu dezvoltarea emotionala a copilului și abilitătile acestuia de a-si forma și mentine un atasament sigur. Concomitent cu dezvoltarea nevoii de autonomie, prescolarii cu parinti divortati manifesta o mai mare frica de abandon, comportamente regresive, neincredere in ceilalti, o mai mare frecventa și intensitate a crizelor de furie și o tendinta crescuta spre auto-blamare. (Clarke-Stewart & Brentano, 2006; Hermon & Bretherton, 2001). Pruett și Pruett (1999) au identificat faptul  ca  la prescolarii mai mici de 6 ani perceptia  despre natura divortului este vaga ,ei simt tensiune insa nu inteleg rationamentul din spatele conflictului, manifestand ingrijorari in legătura cu relationarea fata de ambii parinti. Deoarece se afla in etapa egocentrica a dezvoltarii cognitive, acestia sunt predispusi sa  se gandeasca la faptul ca  propriul comportament a cauzat separarea parintilor  și continua sa spere ca familia se va reuni sub aceeasi forma.

Copilaria mijlocie

 La varsta de 6-11,12 ani ,cei mici sunt inca incapabili sa inteleaga complexitatea raporturilor interpersonale .In consecinta, datorita conflictelor din familie, copilul poate resimti sentimente suparatoare, neobisnuite fata de propria persoana, cum ar fi sentimentele de vinovatie, de inferioritate, care in timp,vor diminua nivelul stimei de sine. (Golu, F.,2015). Copiii cu varsta intre 6 si 12 ani resimt un nivel mai crescut de stres in domeniul experientelor academice si sociale, dar si în plan emotional. Mai mult decat atat, copiii de varsta scolara, care au trecut prin divortul parintilor manifesta mai multe comportamente agresive in comparatie cu semenii lor (cu părinti casatoriti), in special in primii 2 ani dupa separarea parintilor (Hoyt, Cowen , 1990).

 Deoarece este perioada in care se dezvolta loialitatea, copiii din acest grup de varsta pot fi inclinati spre alinarea durerii parintelui rezident si sa manifeste  o oarecare revolta impotriva celuilalt parinte (Johnson & Roseby, 1997).

Adolescenta

 Chiar daca adolescentii care trăiesc divortul parintilor au o mai mare putere de intelegere a ceea ce se intampla intre parinti si ei  sunt, de asemenea, predispusi la frustrare si pot resimti o lipsa de putere pentru restabilirea situatiei. Adesea se implica in consum de alcool, droguri, activitatea sexuala prematura, comportamente agresive și delicvente, ca forma de exprimare a furiei si supararii (Kirby, 2002), observandu-se o descrestere la nivelul stimei de sine, lipsa de incredere si conflicte mai frecvente la nivelul relatiilor.

 Pentru multi adulti, divortul este o perioada a unei reforme la nivelul identitătii personale și a schimbarilor rapide, sub mai multe aspecte ale vieții.  Stabilitatea ambilor parinti reprezinta ingredientul central in mentinerea calitătii parentale, care este, in fapt, unul dintre cei mai importanti factori de protectie pentru copiii cu parinti divortati. Un alt aspect semnificativ este reprezentat de corelatia dintre stilul parental, care implica disciplina, consistenta, monitorizare parentala, comunicare empatica, deschisa cu copilul și adaptarea pozitiva  a copilului. (Kelly, 2000; Buehler, 2000). Unii parinti pot sa coopereze, de dragul copiilor, chiar daca au viziuni și valori diferite. Astfel de colaborari faciliteaza adaptarea copiilor la divortul parintilor, mai ales atunci cand vorbim despre efectuarea tranzitiei intre locuinte sau activităti. Aceste colaborari sunt extrem de importante pentru implicarea parentala pozitiva,chiar daca mama este ,de obicei, ingrijitorul principal al copilului ,dupa divort (Pruett et al. 2007). Insa, indiferent de nivelul de normalitate al divortului in societatea zilelor noastre, decizia parintilor pentru separare și divort plaseaza copilul si familia la risc pentru suferinta, atat pe termen scurt cat si pe termen indelungat. Știinta psihologica a facut progrese semnificative pentru intelegerea factorilor care ingreuneaza viata copilului cu parinti divortati, la varste diferite si identificarea strategiilor de colaborare parentala post-divort, care minimalizeaza efectul factorilor de risc.

 Familiei i s-au recunoscut doua responsabilitati majore: a naste biologic si apoi a naste psihologic copilul (Aubertel,2000). In drumul spre performanta, factorii psihici sunt cei mai importanti in asigurarea stabilitatii performantei sportive, aspecte ale vietii psihice precum: echilibrul emotional si capacitatea de autoreglare  a starilor afective, dinamica si eficienta concentrarii atentiei, capacitatea de gandire si de decizie lucida si oportuna, capacitatea de mobilizare si actualizare a disponiblitatilor psihice ale sportivului, resursele motivationale interne, capacitatea de efort si de mobilizare voluntara, unele aspecte ale structurii personalitati copilului (Holdevici, Vasilescu ,1988) se formeaza si se dezvolta intr-un climat afectiv pozitiv, intr-un mediu securizant, unde membrii familiei colaboreaza in mod eficient, identifica corect si satisfac nevoile copiilor.